Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

Portul insulei Hydra apare brusc în faţa noastră, spectaculos, ca şi cum cineva ar fi tras o cortină fixată între munţi. Simetria zidurilor de piatră şi a vilelor alcătuieşte o formă perfectă de potcoavă în jurul apei, iar casele albe, etajate, amintesc de gradenele unui amfiteatru.

E o iluzie născută din stânca golaşă, un teatru pentru visători. Scena e luminată de soare şi de mare, şi mă ţin bine de balustrada de pe punte, şi Jimmy mă strânge tare de mijloc, de parcă s-ar teme să nu cumva să mă avânt în faţă, în clipa în care portul şi oraşul său ca de jucărie apar în faţa noastră din senin. Mă uit spre munţi, apoi spre ziguratul de case şi înapoi la bărcile colorate ale portului şi, pentru prima oară de când am părăsit Londra, sunt fericită. Mă şi văd cutreierând dealurile împădurite, croindu-mi drum printre terase şi pâlcurile de pini. Am faţa plină de sare uscată şi aud în minte cuvintele mamei; dacă aş avea aripi, aş zbura. Stânci de culoarea mirodeniilor, arbuşti, tufişuri, galben acid, ierburi. Acoperişuri portocalii ascuţite şi case albe ca sarea ce se înalţă către zei, cu faţa către port.

Lumea se revarsă pe punte la sosire, arătând înspre mori de vânt şi locuri în care ar putea înota, spre tunurile negre aliniate de-a lungul zidurilor cetăţii. Jimmy a citit recent Henry Miller şi-mi şopteşte în ureche:

— Iat-o. Perfecţiunea sălbatică şi nudă.

Mă eliberez din strânsoarea lui şi mă ţin strâns de proră, în timp ce ne apropiem de Hydra.

Gazele de eşapament te fac să tuşeşti, dar stau aici din clipa când Bobby a anunţat, în faţa tuturor, mai bine ar fi vândut pur şi simplu maşina mamei, decât să fi rămas cu mine pe cap. Cred că marea mea vină a fost că am pierdut vechea geantă de piele întoarsă a mamei, cu cecurile de călătorie în ea. Am găsit-o însă curând şi i-am reparat cureaua de umăr, moment în care m-a bătut gândul să renunţ şi să mă întorc acasă. Jimmy a dat, fără mare tragere de inimă, să mă urmeze, dar a renunţat când i-am zis că m-am săturat efectiv să văd că nu-mi ia niciodată apărarea.

Am regretat imediat, dar m-am bucurat că pot să scap de toanele proaste ale lui Bobby, care-ţi taie orice chef; că pot să scap de privirile iscoditoare ale femeilor de pe ţărm, cu broboade negre, dinţi lipsă şi găini legate cu capul în jos. Dar, odată rămasă singură, supărarea provocată de Bobby mi s-a preschimbat într-un dor copleşitor de mama şi m-am lăsat pradă unui plâns de proporţii egeene. Mama ar fi aflat imediat ce-l supără pe Bobby, şi tânjeam să-i simt mâna strângându-mă ca să mă liniştească. Mi-am permis chiar şi luxul gândului că fratele meu merită o chelfăneală straşnică din partea tatei.

Sirena feribotului răsună lung, de două ori. Oamenii şi măgarii se adună în zona de debarcare; valurile stârnite de sosirea noastră fac să se legene caiacele vopsite din golful ce aduce cu o lojă de orchestră. Cuprinsă brusc de un amestec de superstiţie şi încântare, îmi fac loc cu forţa printre ceilalţi pasageri ca să fiu prima care pune piciorul pe insulă.

Păşesc pe pasarelă. Mă opresc să trag aer în piept. Dalele de piatră sunt de marmură roz. Bărbaţi cu roabe de lemn descarcă saci, animalele se smucesc, ulcioarele de lut trec de pe un umăr pe altul lăzi cu moşmoane şi cu mandarine, lume care strigă. Portul e aranjat festiv, cu steaguri şi steguleţe, albastre şi albe, ca marea şi cerul. Cercetez chipurile celor care aşteaptă, sperând ca unul dintre ele să fie al lui Charmian. Văd femei cu coşuri de piaţă şi preoţi în sutane negre, cu ochelari negri; prăvălii şi cafenele şi baruri; copertine cu dungi; măgari împodobiţi cu mărgele şi deşelaţi de greutate; canistre de kerosen rostogolite de-a lungul ţărmului; zgomotul surd al butoaielor de vin stivuite.

Îl las pe Jimmy pe vas să se lupte cu bagajele şi fug s-o caut. Oare stabiliserăm să ne vedem sub ceas? Bum-bum-bum-ul pe care îl fac uneltele muncitorilor răsună cu ecou. În timp ce alerg de-a lungul ţărmului, către turnul de marmură albă ce se înalţă în mijlocul portului, simt în nări miros de balegă de măgar, de motorină şi de peşte. Nici nu-l bag în seamă pe Bobby, care n-are nici un dram de încredere în vreun aranjament pe care l-ar putea face sora lui adolescentă. Strigă la mine, şi mă întorc şi-l bag undeva, ridicând două degete, şi le zăresc pe Edie şi pe Janey admirând un grup de marinari tineri, ce-ţi iau ochii cu uniformele şi cu şepcile lor albe.

Mai mulţi zidari sunt legaţi cu chingi de o platformă de lemn din vârful clopotniţei şi văd în faţa mea statuia de marmură albă a eroului, cu leul înălţat pe un piedestal, steagul grecesc flutură mândru, în colţ se află băcănia Katsikas, cu scaune Van Gogh şi mese aşezate pe pietrele pavajului, exact aşa cum a spus ea.

Pornesc spre intrare; ea nu e aici, unde e ocupată o singură masă la care stau doi bărbaţi. Ochii mei disting încet-încet imaginea de dincolo de uşă: bidoane de ulei, de pereţi sunt agăţate căzi de metal şi lopeţi, baloţi de deşeuri textile. Ţac, ţac, ţac. Zaruri, gresie, piese de şah, kombolói. Un miros puternic de anason şi de peşte prăjit. Doar bărbaţi la mesele cu blat de marmură, şi mă apucă o stare de greaţă la gândul că Charmian Clift nu e aici şi va trebui să mă întorc la Bobby prin mulţimea turiştilor veniţi de Paşti, care caută cu toţii camere, şi să-i spun că n-avem unde să stăm.

Unul dintre bărbaţii de la masa de afară îşi trage scaunul. Se ridică în picioare ca un brici desfăcut, înalt şi osos, cu păr şaten, ciufulit şi o geacă cu cel puţin trei mărimi mai mare, care stă pe el ca pe gard.

— Te uiţi după Charm?

Pielea de pe chipul său pare şi ea cu trei mărimi mai mare.

— Bănuiesc că eşti Erica, fata de pe Bayswater Road, nu?

Îşi drege glasul, îngroşat de tutun:

— Şi zi aşa, eşti destul de mare să cutreieri lumea de capul tău?

Îşi lasă ţigara pe o farfurioară şi-mi întinde o mână ridată, care mi-o strânge viguros pe a mea.

— George Johnston, zice. Soţul ei.

Mă simt brusc uşurată, dar şi timidă. Are o căutătură ciudată, genul de privire ce pendulează între răutate, dispreţ şi nelinişte.

— Nu cred c-am avut plăcerea de a ne cunoaşte în Palace Court.

E un chip dominat de contradicţii. Ochii lui cerşesc milă, dar buza de jos, răsfrântă, sugerează sarcasm şi cruzime. Pare genul care muşcă mâna care-l hrăneşte.

— Da, sunt Erica…

El îşi înclină capul în direcţia tovarăşului său de băut, un bărbat cu aer trist, spinare lungă şi încovoiată şi barbă rară.

— Şi el e Pat Greer.

Bărbatul îi aruncă lui George o grimasă obosită.

— Vreau să zic Patrick, niciodată Pat, zice George cu un zâmbet compătimitor.

— Nu, şi, pentru numele lui Dumnezeu, nici Paddy, zice Patrick, cu un accent irlandez mai pronunţat, ca să-şi întărească spusele.

Îi zâmbesc grăbită lui Patrick şi revin către George.

— Urma să mă întâlnesc cu soţia ta când ajungeam aici. Mi-a scris despre o casă pe care am putea-o închiria. Mai e valabil?

Arunc o privire spre port, către grupul de lăţoşi ce-şi croieşte drum înspre noi.

— Vin şi ceilalţi, zic, străduindu-mă să-mi înăbuş panica din glas.

La Pireu şi pe vas a tunat şi ne-a adunat într-un grup cât se poate de pestriţ, toţi luptându-ne cu saci de dormit, chitare, şevalete şi rucsacuri; Bobby era penibil de roşu la faţă de cât strigase după mine, iar Jimmy târa după el nu doar bagajul lui, ci şi pe al meu.

— Trage-ţi un scaun, Ricky, zice George, ea nu-i aici.

Şi, înainte să apuc să-mi dau seama dacă îmi place noua prescurtare a numelui meu, el şi strigă spre interiorul localului:

— Hei, Nikos, dă-i fătucii ăsteia obosite ceva de băut şi, dacă tot faci asta, mai adu-mi încă un Metaxa.

Bate cu degetul în paharul gol, zice:

— Când Charm nu e prin preajmă, profit şi beau cât vreau, şi mi-l prezintă pe proprietarul care râde în hohote drept Nikos Katsikas:Singurul om cu care o să ai nevoie să vorbeşti pe insula asta… dacă nu vrei să mori de foame. Şi, din fericire pentru noi toţi, unul dintre puţinii care vorbesc engleză.

— Dar ea unde e? Unde e Charmian?

Glasul îmi iese strident. M-a văzut Bobby; conduce grupul către noi, traversând portul.

George îmi urmăreşte privirea, apoi zice tărăgănat către Patrick:

— Uite-i cum vin, tot mai mulţi vagabonzi, atraşi de apa noastră spectaculos de albastră şi de chiria ieftină, să-şi ducă traiul fără griji şi imoral, departe de ochii iscoditori ai vecinilor de la oraş. Dumnezeu să ne ajute pe toţi.

Scot alte câteva cuvinte piţigăiate cât George mă cântăreşte din ochi peste marginea paharului gol. Zici că am vreo şase ani, când sunt fâstâcită litera „r“ îmi dă mereu de furcă şi sunt sigură că m-am înroşit la faţă.

Patrick disipă încordarea din aer.

— Charmian e pe insula Poros. S-a dus la banca de acolo.

George îşi roade o unghie posac.

— Ar fi trebuit să se întoarcă în dimineaţa asta.

E neobişnuit să vezi un bărbat în toată firea cu unghiile roase la sânge.

— Dar Charm nu e întotdeauna acolo unde zice că este, continuă el, în timp ce Bobby şi ceilalţi îşi trântesc catrafusele lângă noi.

— Dumnezeule mare!

George se lasă brusc pe spate şi-şi ridică mâinile, mimând groaza.

— Ricky, fată dragă… câţi sunteţi?

Bobby e în picioare şi gâfâie.

— Multă minte-ţi mai trebuie, Erica, să o iei la fugă în halul ăsta.

Mulţimea dezordonată de oameni şi bagaje se răspândeşte către mesele goale; toată lumea vociferează, vrea să-şi astâmpere setea şi să meargă la toaletă.

— Dumnezeule mare din ceruri, îmi şopteşte George. Şi Charmian trebuie să aibă grijă de toată gloata asta?

— Doar cinci dintre noi avem nevoie de cazare, îl liniştesc în timp ce el îşi roade iar o unghie. Suedezii au unde să stea. Şi cred că majoritatea americanilor au camere la şcoala de artă.

Îi arăt către cei aflaţi cel mai aproape de noi.

— Asta ne mai trebuia pe insula asta, pictori beţi şi poeţi cu suflete de mimoze, mormăie George.

— Bobby a venit aici să picteze, Edie şi Janey la fel, zic, străduindu-mă să nu râd. Şi el e Jimmy; e poet, dar n-are suflet de mimoză. A fost publicat în Ambit.

N-am putut să nu mă dau mare cu poezia iubitului meu, dar, ca de obicei, Jimmy nu face mare caz de asta. George trage din ţigară, se strâmbă.

— Aici n-ajung niciodată puştii săraci, aşa-i? Oare de ce se întâmplă asta? zice, privindu-ne prin ceaţa fumului. Toţi orficii ăştia tineri care sunt convinşi că au despre ce să picteze, să scrie şi să cânte. Dar toţi au acasă plase de siguranţă, care le permit să facă orice vor.

Dau să protestez, dar George şi-l aminteşte pe Bobby de la Londra şi tabără asupra lui.

În vremea asta suedezii, Albin şi Ivar, sunt adânciţi în discuţia despre câte camere are casa pe care au închiriat-o, iar Edie şi Janey îşi trag scaune la masa lor. George râde în hohote în timp ce-i istoriseşte lui Bobby o poveste destul de puţin credibilă despre scara de la Palace Court.

— Ai coborât pe balustradă cu aşa viteză că l-ai dat jos pe amicul meu Peter Finch, după care ai avut şi tupeul incredibil să te întorci şi să-i ceri autograful.

Bobby e împărţit între nevoia de a-i lua apărarea copilului Bobby în faţa lui George şi Edie, care, judecând după limbajul trupului său, pare să încline spre ideea de a împărţi o cameră cu suedezii. Se scuză şi se duce la ea.

— Evident, domnul Finch nu a fost deranjat de toate pungile cu gheaţă pe care i le-a pus nevastă-mea, zice George. Are o adevărată slăbiciune pentru ea.

— Cum avem toţi, e de acord Patrick, şi privirea i se întoarce spre un bărbat care se apropie de noi venind de pe o stradă laterală, în cămaşă roşie şi şort cu tiv franjurat.

Bărbatul e scund şi musculos şi arată ca un heruvim îmbătrânit. Are părul des şi blond şi din cămaşa lui ponosită, închisă la doar câţiva nasturi, îi iese un smoc de păr cârlionţat auriu. Îşi trage un scaun lângă fete, învârtind o floare albă între dinţi.

— Fir-aş al naibii! Văd că surprizele nu se mai termină. De ce se tot întoarce? zice George, trântindu-şi paharul pe masă. E ca un câine care se întoarce întruna să-şi miroasă propriul rahat.

Bărbatul face cunoştinţă cu Edie şi Janey; are un puternic accent franţuzesc şi un zâmbet blând şi luminos.

Patrick îşi adună ziarele.

— Vasul care-l aduce pe Jean-Claude Maurice aduce cu el o groază de belele. În orice caz, mă cheamă maşina de scris. Nancy zice că are destule ouă pentru o omletă dacă Charm nu se întoarce, şi copiii au nevoie de mâncare mai târziu…

Studenţii americani tot încearcă să afle cum să ajungă la şcoala de arte şi George arată în sus către stânci şi-i trimite să urce dealul către Casa Tombazi cu genţile lor de umăr şi şevaletele, fetele cu cozile lor de cal fluturându-le, băieţii în blugi, unul dintre ei cu o chitară în spate.

— Sper că-şi dau seama cât sunt de norocoşi, zice George, privindu-i cum pleacă. Ştii, câteodată mi-l închipui pe bătrânul amiral Tombazi răsucindu-se în mormânt când vede ce se petrece dincolo de coloanele clasice de la intrarea în casa lui. Şi la tablourile alea pe care zici c-a aruncat maimuţa cu pensula şi care sunt considerate artă…

George tuşeşte în batistă.

— Se iau toţi după Pollock şi Twombly.

Au sosit băuturile; prima mea retsina aproape că mă face să vomit.

— Bănuiesc că nici unul dintre voi n-a adus cu el vreo fiţuică de la Londra?

George se uită de la unul la altul, nemulţumit.

— Dacă ştia că veniţi, Charm nu v-a rugat cumva să-i aduceţi TLS?

Jimmy se înviorează, scotoceşte în rucsac, sigur că trebuie să mai aibă vreun exemplar din noul număr din London Magazine. Paharul lui George e din nou gol. Acesta a început să rupă în bucăţele un chibrit în timp ce Jimmy scormoneşte după premiu.

— Sunt şi nişte poezii nepublicate până azi de Wyatt, zice Jimmy pe un ton victorios, dar George îl are acum în vizor pe heruvimul francez jerpelit. Bate în pachet, scoţându-şi o altă ţigară.

— Deci, în legătură cu casa… fac o nouă încercare, dar degeaba, fiindcă tocmai atunci francezul îl priveşte drept în ochi, învârtind coada albă a florii în gură.

— Credeam că eşti în Poros, zice George.

— De ce-aş vrea să fiu la Poros, când pot să fiu în Hydra, unde să fiu bârfit şi să se ia de mine oameni ca tine? răspunde Jean-Claude.

Toată lumea ascultă şi se uită, cu paharele pe jumătate ridicate la gură şi linguriţele uitate în ceştile de cafea.

— Mă mir că ai tupeul să-ţi arăţi faţa de jegos după ce s-a întâmplat data trecută, zice George, dar îl apucă un nou acces de tuse şi nu poate continua.

Aruncă o privire în interiorul batistei înainte să o bage-n buzunar şi, după ce ridică din umeri teatral şi strâmbă din buze, Jean-Claude îşi îndreaptă iar atenţia asupra fetelor.

Bărbaţii aranjează năvoadele; o pisică neagră se strecoară printre picioarele lui Jimmy; din bărci se descarcă lăzi cu peşte; ţac-ţac-ţac-ul dălţilor mânuite de zidari continuă deasupra capetelor noastre. George îşi ridică ameninţător pumnul către cer.

— De ani de zile tot repară la turnul ăla cu ceas. Aş vrea să termine odată; pe oricine-ai întreba ţi-ar spune că n-avem nevoie să ne amintească în permanenţă cineva de nenorocitul ăla de cutremur.

— Am citit despre el în cartea lui Charmian. Aş muri de frică dacă faleza s-ar face praf sub tălpile mele, zic. Nu crezi c-o să mai fie iar cutremur, nu-i aşa, George?

George trage adânc din ţigară şi-mi zâmbeşte pieziş.

— Ei, Ricky, nu-ţi bate tu căpşorul ăla drăguţ cu asta; a exagerat şi ea, ca să descurajeze turiştii. Charm a noastră e oricând gata să transforme o mică zgâlţâială într-un nenorocit de cutremur în toată regula.

Se întoarce către ceilalţi:

— Deci toţi sunteţi aici ca să pictaţi în lumina superbă a insulei?

Ei încuviinţează.

— Eu nu, zic.

George ridică o sprânceană.

— Atunci tu ce cauţi aici, Ricky din Bayswater?

Simt cum mi se urcă tot sângele-n obraji în timp ce el aşteaptă să-i răspund, cu ţigara lipită de buză. Mama îmi spunea mereu că eu sunt o perlă şi lumea e cochilia mea.

— A, Erica face striptease.

Se pare că băutura i s-a urcat lui Jimmy direct la cap. George îl ignoră şi continuă să mă fixeze şi-mi vine să intru în pământ de jenă.

Când mi-a dat banii, mama mi-a zis că vrea să-mi urmez visurile. Mă trezesc zicând un lucru pe care nu l-am rostit niciodată cu voce tare:

— Vreau să scriu cărţi…